Domeniul de incidență la o achizitie publică

Conceptul de achizitie publică desemnează continutul unor raporturi juridice asemănătoare cu cele specifice contractului de vânzare‑cumpărare, apreciat într‑un sens foarte larg.
Pentru a fi în prezenta unui contract de achizitie publică este obligatoriu ca persoana care cumpără să fie autoritate contractantă, iar persoana care vinde trebuie să fie un operator economic.phpThumb_generated_thumbnailjpeg

Însă nu orice contract de vânzare‑cumpărare în care cumpărător este o autoritate contractantă, iar vânzător este un operator economic, reprezintă stricto sensu o achizitie publică.

În încercarea de a determina domeniul de incidentă al legislatiei privind achizitiile publice este important de observat dintr‑un bun început că achizitia publică este un concept care apartine dreptului Uniunii Europene, care trebuie înteles prin prisma regulilor specifice acestui sistem de drept.

Legiuitorul european nu a inclus normele juridice privind achizitiile publice într‑un tratat. Cu toate acestea, în timp, Curtea de Justitie a Uniunii Europene (numită în continuare „Curtea de Justitie”) a indicat incidenta directă și în materia achizitiilor publice a unor prevederi ale Tratatului privind functionarea Uniunii Europene (numit în continuare, după caz, „TFUE” sau „Tratat”), prevederi care reglementează fie anumite principii care privesc manifestarea unor libertăti fundamentale, cum ar fi libera circulatie a mărfurilor, libertatea de stabilire și libertatea de a furniza servicii, fie care derivă din acestea, respectiv egalitatea de tratament, nediscriminarea, recunoașterea reciprocă, proportionalitatea și transparenta.

Incidenta acestor principii a fost indicată expres de Curtea de Justitie, pe de o parte, în cauze care au avut drept obiect diferite contestări ale deciziilor unor autorităti contractante de a atribui în mod direct contracte de achizitie publică, fără aplicarea fie și a unei minime proceduri concurentiale, motivat fie de valoarea inferioară a pragurilor prevăzute în directive a obiectului contractului, fie de particularitatea obiectului contractului de a fi exceptat partial de la aplicarea regulilor prescrise de directive și, pe de altă parte, cu prilejul unui litigiu[1]) ajuns de referintă, declanșat de mai multe state membre și de Parlamentul European, în cadrul căruia s‑a solicitat anularea unei comunicări interpretative a Comisiei Europene pe acest subiect.

Anumite reguli imperative în domeniul achizitiilor publice au fost codificate încă de la debutul anilor 1970 în diferite directive publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (numit în continuare „JOUE”) și care au impus statelor membre, de fiecare dată, obligatia de transpunere într‑un interval de timp predeterminat. Directivele în materia achizitiilor publice au fost transpuse de statele membre prin acte normative intitulate, în functie de specificul national în materie de tehnică legislativă[2]), cod, regulament, lege, ordonantă etc. Comisia Europeană a urmărit într‑o modalitate strictă modul de implementare a directivelor privind achizitiile publice, iar Curtea de Justitie a sanctionat constant orice derapaj al statelor din cadrul fixat de directive.

Este important de observat că marja de îndepărtare a legislatiei nationale de la scopurile urmărite de Uniunea Europeană prin legiferarea la nivel de directivă a unor aspecte privind achizitiile publice a fost redusă, în general, la elemente precizate expres în legătură cu care s‑a permis statelor optiunea de a nu implementa sau de a adăuga reguli. Cum legiuitorul european urmărește și consolidarea pietei unice prin aplicarea unor norme uniforme de contractare în domeniul achizitiilor publice, Curtea de Justitie sanctionează situatiile în care statele membre decid să fie mai restrictive sau mai permisive în norma de implementare fată de prevederile imperative din textul directivei, dacă o astfel de optiune nu este îngăduită în mod expres.

Regulile stricte privind achizitiile publice prevăzute de directive nu au în vedere întreg spectrul de contracte care ar putea fi încheiate de reprezentantii sectorului public. Legislatia și jurisprudenta Uniunii Europene au selectat, în timp, anumite elemente care determină includerea unor operatiuni în sfera achizitiilor publice reglementate prin directive, între care:

– operatiunea să presupună în mod obligatoriu o cumpărare în sens larg de produse și/sau servicii și/sau lucrări (în sens de dobândire de către autoritatea contractantă în schimbul plătii pretului a unor drepturi, nu în mod obligatoriu de proprietate, în legătură cu produsele, lucrările și serviciile care formează obiectul contractului);

– cumpărătorul trebuie să aibă calitate de autoritate contractantă;

– vânzătorul trebuie să se încadreze în categoria operatorilor economici;

– operatiunea să prezinte interes transfrontalier;

– valoarea contractului este necesar să depășească anumite praguri;

– bunurile, serviciile și lucrările care formează obiectul contractului să nu facă obiect al exceptării de la aplicarea directivelor.

Legislatia achizitiilor publice este caracterizată de o anumită dinamică. Se observă că, aproximativ o dată la zece ani, legiuitorul european înlocuiește un set de directive cu unul nou. La o analiză atentă se observă că niciodată noul set de reglementări nu este unul cu totul nou, ci este o formulă completată, clarificată, îmbunătătită a reglementării anterioare

De Monica Amalia Rațiu de pe  www.universuljuridic.ro